„Economia în vremea coronavirusului” – concluzii valabile și câteva nuanțe

Cristian Tudorescu


Am citit cu interes noua carte a lui Iancu Guda și mi-am notat constatările privind prezentul și propunerile lui privind viitorul, cu aplicabilitate în mediul nostru de afaceri și în politicile publice. Cu majoritatea ideilor și propunerilor sunt de acord, la unele am comentarii sau văd anumite nuanțe suplimentare, iar cu privire la câteva dintre ele am mari dubii. Aceste dubii țin de noi, de cetățeni mai degrabă. Sunt propuneri care rămân corecte ca logică și ca deziderat, însă nu știu dacă vom avea forța colectivă să punem presiune pentru implementarea lor. Le iau pe rând, pe scurt:


  • De la ce pornim: în prima parte a cărții, Iancu identifică 10 trăsături care arată că mediul de afaceri nu este pregătit pentru cursa pe termen lung. Deci, nu pentru vreo criză anume, ci pentru cursa de Maraton. Menționez câteva dintre trăsături:

companiile fac puține investiții pe termen lung. De multe ori, ele invocă lipsa de finanțare pe maturități lungi, iar parțial este adevărat acest aspect. Pe de altă parte, abia în ultimii ani, mai multe business-uri au început să acceseze și alte surse – precum emisiunile de obligațiuni sau listarea la bursă – pentru a avea un mix bun de finanțare a creșterii pe termen lung.

scăderea impozitului pe dividende la 5% de acum cațiva ani a fost salutată de majoritatea antreprenorilor. Însă reversul medaliei este că business-urile rămân în general decapitalizate, adică au capitaluri proprii mult sub cerințele unei sustenabilități financiare și unei bancabilități. În aceste condiții, nu putem arăta tot timpul cu degetul către banci că nu creditează și nu finanțează economia privată.

creditul comercial între companii a crescut în ultimul deceniu, fapt cunoscut din statistici, iar în carte se propune mai târziu o soluție de garantare a acestora.

creșterea salariilor în ultimii 10 ani a fost peste productivitate. Cred că toți vrem ca business-urile să își plătească mai bine angajații. Doar că mai trebuie să și poată ține pasul. Cunosc afaceri din retail și/sau din producție care au avut dificultăți în a ține acest ritm impus de creștere a salariilor din ultimii ani. La fiecare urcare a grilei de salarii își făceau calcule dacă le mai rămâne profit. Unii ar putea spune că cine nu poate plăti decent angajații nu are de ce să rămână în business. Doar că dacă am merge pe logica aceasta, ar însemna să menținem, ba chiar să încurajăm concentrarea afacerilor doar la cei care pot să plătească bine; de la un punct incolo, nici asta nu ne convine, atunci când sectoare economice sunt dominate de jucătorii mari, fie ei locali sau internaționali. 

Daca tot ne amintim, din când în când, să susținem producatorii români, poate ar trebui să le lăsăm șansa de a se capitaliza în timp și de a face față unor creșteri inerente de costuri cu salariile, tot în timp, așadar nu brusc. Drept comentariu suplimentar al meu, ideea recent apărută la nivel european, cum că salariul minim pe economie ar trebui să reprezinte cel puțin 60% din cel mediu pe economie, poate reprezenta doar o idee bună și atât, pentru că în realitate, ea este nefezabilă la scara unei întregi economii.


  • Creșterea imunității afacerii, comparația cu a conduce un automobil

A conduce un business poate semăna cu a conduce un automobil. Eu folosesc uneori paralela aceasta chiar și la nivel de buget public și de economie națională, nu doar când mă refer la un business. În ultimii ani, când ne-am dus cu toate deficitele macroeconomice peste limite,  a fost ca și cum am merge pe autostradă cu 160km/h, chiar dacă regulamentul spune că viteza maximă este 130km/h. Iar timp de vreo 3 ani (2017-2019), mai multi economiști care în același timp erau și politicieni, ne-au tot zis „uite, vezi că se poate și cu 160km/h și nu pățim nimic”?  Revenind la o afacere, echivalentul condusului agresiv este să te îndatorezi foarte mult în perioada în care îți merge bine și să mergi cu 160km/h. Multe business-uri nu au pățit ceva dramatic până la final de 2019, doar că acum trebuie să pună o frână bruscă și să ia un viraj puternic.

Iar aici revin la comparațiile utilizate de Iancu în carte, referitoare la creșterea imunității și la condusul afacerii în mod preventiv, pentru a preîntâmpina un accident sau a supraviețui în caz că un astfel de eveniment nefericit s-ar întâmpla pentru un business:

afacerea trebuie să producă cash-flow pozitiv din exploatare. Dacă rezultatul contabil îți arată bine, respectiv profit net, acesta trebuie dublat de încasarea veniturilor. Cu alte cuvinte, creanțele și stocurile tale să rămână la un nivel controlabil, iar plățile curente către furnizori, către bugetele de stat și alți terți să rămână în grafic. Iar mai departe, investițiile firmei tale să fie făcute cât mai mult din cash-flow-ul generat intern și doar parțial din surse atrase.

– în carte se descrie formula de calcul pe care o poți folosi pentru a estima capacitatea ta, ca business, de a prelua un șoc de scădere puternică a vânzărilor, fapt cu care multe afaceri s-au confruntat în ultimele luni și se pot confrunta în orice tip de recesiune. Dacă ai o capacitate rapidă de reacție ca manager al afacerii tale,  o flexibilizare a cheltuielilor, adică nu ai o rigiditate mare provenită din cheltuielile fixe, dacă ai posibilitatea unor renegocieri cu furnizorii, deja șansele tale să diminuezi impactul, iar afacerea să supravietuiasca șocului, devin mai mari decat ale concurenților tăi.


  • Politicile publice care ne-au complicat viitorul: cartea continuă cu 10 politici publice care ne-au șubrezit economia, până să ajungem în această recesiune cu care ne confruntăm. Selectez aici câteva:

politica fiscală pro-ciclică: în ultimii ani, au fost crescute cheltuielile bugetare pentru a impulsiona economia. Principalul vector a fost creștea salariilor peste productivitate, acel „wage-led growth”, care și-a arătat limitele sale peste tot în lume. Varianta sustenabilă de creștere ar fi fost „investment-led growth”, adică o creștere bazată pe investiții, dar eu cred ca aici ține și de preferința noastră, ca cetățeni.

Dacă ne-ar întreba cineva: „tu ce ai prefera în următorii 5 ani:

a)  să ți se dubleze veniturile și să se facă doar 100 km de autostradă, sau

b) să îți crească veniturile cu 50% în cei 5 ani și se mai facă încă 700 km de autostradă”, noi ce am vota dintre cele două? Desigur, „autostrada” este un termen generic, am putea adăuga spitale, infrastructură generală. Dar cumva, în opțiunile de mai sus găsim răspunsul de ce politicul ne-a propus acel „wage-led growth” care ne-a creat iluzia bunăstării. Oare vom balansa acum către a construi infrastructură, care apoi să ne conducă la creșteri sustenabile de venituri ale tuturor, sau vom prefera în continuare venitul imediat?

– apoi, poate ni se pare ca avem impozite mari în România. Per total însă, nivelul de fiscalizare este sub media europeană, doar ca este dezechilibrat: avem impozite prea mari pe muncă și impozite reduse pe celelalte componente. Deci o reașezare în sensul scăderii unora și creșterii altora o consider și eu oportună în următorii ani, asa cum Iancu explică în carte. Iar cel mai important este ca aceste impozite și taxe să fie colectate.

Iancu se referă în detaliu la necolectarea unei bune părți din TVA, una din marile dureri ale bugetului public. Este prezentat acolo exemplul Bulgariei, pentru a ne compara, să spunem, doar cu vecinii noștri: dacă TVA-ul s-ar colecta la buget la nivelul Bulgariei, pentru noi ar mai însemna câteva procente din PIB, niște miliarde bune de euro necesare pentru autostrăzi, spitale regionale, educație, metrou sau ce mai vrem să facem.

– dacă vom digitaliza administrația publică, inclusiv ANAF, ceea ce Estonia sau Bulgaria au făcut deja, vom diminua multe din aceste neajunsuri. Oare chiar vrem asta? Nu am văzut vreo revolta a noastră atunci când, în 2018, Guvernul de atunci anula un demers de digitalizare a ANAF început cu Banca Mondială.

consolidarea sistemului de pensii în România: aici argumentele sunt clare, anume creșterea pensiilor publice doar în ritmul pe care economia și-l permite, iar pe termen lung consolidarea pensiilor administrate privat, respectiv Pilon II (obligatorii), Pilon III (facultative) și Pilon IV (ocupaționale). Pentru a continua acest gen de consolidare, ar trebui ca și noi, cetățenii, să privim aceste vehicule administrate private drept acumularea noastră de avere pe următoarele decenii.


  • Să trecem acum la politicile publice recomandate pentru depășirea recesiunii generate de Coronavirus. Unele dintre aceste măsuri deja sunt implementate sau în curs de implementare:

șomajul tehnic, coroborat cu măsuri de stimulare a creării de noi locuri de muncă. Iancu enunță aceste două componente pentru menținerea cât mai multor angajați și angajarea de forță de muncă nouă. După ce șomajul tehnic a funcționat timp de 2-3 luni, Guvernul este pe cale să implementeze și componenta de sprijin pentru noi locuri de muncă. Formula exactă se lasă încă așteptată.

Între cele două, eu adaug încă o componentă tranzitorie, și anume o susținere temporară a afacerilor închise în mod administrativ. Poate fi o sumă tip „grant” sau o sumă legată de numărul de angajați rechemați după șomajul tehnic. De exemplu, dacă ai avut un restaurant, un hotel, o cafenea, un magazin cu produse non-esențiale sau o locație în mall care ți-a fost închisă prin lege sau prin lipsa clienților, odata cu redeschiderea acelor sectoare, consider că tu ca antreprenor ar trebui să fii despăgubit. Forma despăgubirii poate fi o sumă fixă per afacere (s-a vorbit la un moment dat de un maxim de un 10.000 euro), sau o sumă legată de numărul de angajați timp de 2 sau 3 luni, până când reușești să reintri într-un ritm al activității. Este posibil ca acest sprijin tranzitoriu să ia forma suportării de către stat a 30 – 41,5% din salariul brut pentru câteva luni, așa cum se vehiculează ideea în ultimele zile. Indiferent de forma în care se va definitiva suportul, el trebuie să existe pentru a resorbi cât mai multe dintre locurile de muncă ale afacerilor puse pe pauză, înainte de a ne gândi la afacerile noi.

– deblocarea creditului comercial retroactiv și preîntâmpinarea blocajului viitor. Este o măsură foarte interesantă cea pe care o propune Iancu, neimplementată până acum, dar care apare în discuțiile publice din ultima perioadă. Pe scurt, dat fiind că majoritatea creditului din mediul de afaceri este între firme, ne referim aici la acele facturi cu o scadență medie la 4 luni, se creează riscul unui efect în lanț, dacă multe firme vor avea dificultăți financiare. Însă dacă statul intervine și garanteaza cât mai mult din acest credit comercial între firme, evident ținând cont și de câteva criterii de bonitate a afacerilor, riscul de pierdere în sistemul economic și riscul de insolvențe în lanț s-ar diminua subsțantial. În carte se detaliază și calculele estimative privind necesarul de garantare. Este adevărat că unele creanțe comerciale nu vor putea fi recuperate, rezultând în pierderi financiare pentru unele firme, iar în final, unele insolvențe.

accesul la credit de capital de lucru și credit de investiții. Această măsură este deja implementată, este mult-discutatul program IMM Invest, cu un plafon de garantare de 15 miliarde de RON din partea statului, posibil a fi urcat la minim 30 miliarde de RON în perioada următoare. Ce nu se spune explicit, dar se vede din practică, este faptul că programul este destinat doar pentru cel mult 1/10 din IMM-urile din România, căci maxim atâtea ar putea accesa în mod real niște credite pe care să le poată și rambursa. Programul va fi util, însa insuficient doar el în sine, daca nu ar exista și celelalte măsuri enumerate mai sus.

Precizare importantă legată de mecanismele de garantare de către stat a creditelor de capital de lucru, credit de investiții, respectiv credit comercial, dacă se va implementa și această ultimă componentă: cel care va răspunde în final, în caz de neplată credit, va fi tot business-ul sau antreprenorul respectiv, chiar dacă statul se va interpune să preia obligația către creditor (bancă, leasing, furnizor etc), iar apoi se va îndrepta către afacerea respectivă pentru recuperarea prejudiciului. În niciun caz aceste mecanisme nu trebuie înțelese drept o degrevare de răspundere a antreprenorului, a business-ului respectiv. De aceea întâlnim situații în care băncile cer garanții suplimentare în cazul IMM Invest, chiar dacă există acea plasă de siguranță din partea statului.

acordarea de înlesniri la plată (credit fiscal) și bonificarea celor care își plătesc taxele la timp – sunt alte măsuri enumerate în carte și cuantificate ca buget necesar. Dacă aceste măsuri vor fi doar temporare, în această perioadă de incertitudine, atunci pot reprezenta un mic sprijin pentru afaceri. Însă ideea de a nu îți plăti taxele la timp nu ar trebui perpetuată dincolo de această perioadă.

– creșterea cheltuielilor în sănătate – din nou o măsură dorită, însă aici îmi apar întrebările care țin de noi, de cetățeni: cum o să controlăm faptul că aceste cheltuieli vor fi optim efectuate? Acum sistemul de sănătate este aproape absolvit de control sau de critică din partea noastră, până când vedem trecută pandemia cu care ne confruntăm. Dar ce se întâmplă dacă, după pandemie, revedem acele metehne și practici de corupție, de risipă a fondurilor din sănătate?

– restructurarea cheltuielilor publice – ei, aici e aici. Oare ce tip de presiune publică suntem dispuși noi, cetățenii, să punem pentru restructurarea acestor cheltuieli? Pensiile speciale sunt tot la locul lor, aparatul bugetar este la locul lui, fără nicio suportare de cost al acestei recesiunii. Ni s-a și spus că eventualele ajustări în sectorul public nu mai sunt de actualitate și să fim multumiți că s-a redeschis economia, deci bine ar fi să o facem să meargă.

În alte părți, întâlnesc opinia de tipul „să nu tăiem nimic din sectorul public, pentru a susține cererea agregată”. În concluzie, când este oportună optimizarea și restructurarea cheltuielilor publice? În creștere economică nu e oportună, ca să nu frânăm creșterea. În recesiune, nu e oportună, ca să nu scădem mai mult. Mie încă nu mi-e clar când o vom face.


  • Recomandările pentru viitor către antreprenori sunt o continuare a celor de până acum

Capitolul 4 al cărții „Economia în vremea Coronavirusului” sintetizează 10 bune practici pentru mediul de afaceri, pentru a face mai bine față crizei. Aceste recomandări sunt pentru orice perioadă, ele erau valabile și înainte de criză. Însă de multe ori, este nevoie de câte un șoc pentru a conștientiza utilitatea acestor repere:

– atenția maximă la cash-flow, monitorizarea business-ului pe centre de cost, reducerea riscului de credit comercial în relația cu clienții tăi, deblocarea activelor „non-core” sunt doar câteva dintre lucrurile care fac parte dintr-un management financiar responsabil și sustenabil al propriei afaceri.

În ultima parte a cărții, recomandările pentru mediul de business constituie un adevărat extras din cărțile de corporate finance, cu aplicabilitate pentru antreprenori atunci când își monitorizează cash-flow-ul, își stabilesc politica de dividende sau își bugetează investițiile pe termen lung.

Iar pentru politicile publice, recomandările sunt o extindere a celor anterioare. La momentul citirii lor, mi-au reapărut frecvent întrebările: oare noi vrem ceea ce se scrie acolo? Și dau aici un ultim exemplu:

Ce presiune socială ar trebui să exercitam noi ca cetățeni, pentru a nu mai suporta din bugetul nostru  pierderile companiilor de stat ineficiente? Pentru a nu mai avea pierderi la CFR SA, CFR Călători și CFR Marfă care totalizează aproape un miliard de euro anual  (pierderi compensate din subvenții de la bugetul public, astfel încât companiile să rămână în zona lui „zero”). Pentru a nu mai avea 12 ani consecutivi de pierderi nete la Tarom. Iar exemplele pot continua. Mărturisesc că nu sunt lămurit dacă noi vrem restructurarea lor, pentru că văd frecvent și opinia că aceste companii trebuie menținute indiferent cum, chiar așa cu scheme de personal supradimensionate și cu salarii mari ( în carte sunt puse și cifrele comparative cu companiile similare din Polonia, Cehia, Ungaria), chiar dacă ne costă bani din buzunarul nostru comun. Iar dacă asta vrem, asta avem.

Drept concluzie, cartea „Economia în vremea coronavirusului” a lui Iancu Guda este o bună sinteză pentru orice antreprenor și pentru oricine este preocupat de mediul de business. Sunt lucruri pe care autorul le-a mai spus, sunt și alții care le spun, iar poate o bună parte dintre ele vor ajunge să fie implementate. De către business-uri, de catre decidenții de politici publice.

Îmbucurător este că sunt câteva din exemplele de mai sus care sunt în curs de a fi implementate drept măsuri guvernamentale de revenire din criză. Deci demersul autorului are un ecou acolo unde trebuie să aibă.

Bravo, Iancu! Felicitări pentru această carte de care să ne bucurăm cu toții atunci când o citim!

P.S. De aici se poate comanda cartea „Economia în vremea coronavirusului”

1 răspunsurile pe ""Economia în vremea coronavirusului" - concluzii valabile și câteva nuanțe"

  1. Ce bine ca ai citit o si ai impartasit aici ideile principale. sa mai faci asa 🙂

    in paragraful asta „Ce presiune socială ar trebui să exercitam noi ca cetățeni, pentru a nu mai suporta din bugetul nostru pierderile companiilor de stat ineficiente? Pentru a nu mai avea pierderi la CFR SA, CFR Călători și CFR Marfă….” ai uitat sa spui de Tarom, incredibil asta :))

Lăsați un Mesaj

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Copyright © 2019 Business Insights. Toate drepturile rezervate.

X